Poveste de dragoste

(Kirjoitus on julkaistu suomeksi seuran jäsenlehdessä 2/2024.)

De unde să încep? La sigur din vară anului 1979. Este anul care pe nespus de veste mi-a schimbat radical întreaga viață. Pe atunci aveam doar 14 ani.

Într-o bună zi mi s-a propus să particip la un concurs de placat politic (eu fiind elev la şcoala de pictură). Și să nu uităm, vorbim despre acele timpuri de profund întuneric şi stagnare sovietică în frunte cu Brejnev. De fel nu eram entuziasmat de oferta respectivă, însă m-au obligat din partea şcolii, deoarece eram pioner, iar pionierii trebuie să fie "întotdeauna gata!". Pînă la urmă am desenat a lehamete nişte prostii de genul "glob pământesc, copii de diferite culori luați de mână,care înconjoară acest glob, şi evident nişte hulubaşi deasupra". După care mi-am luat de-o grijă.

Marea surpriză a fost, după ceva timp, să aflu că am chîştigat marele premiu! Mă aşteptam să primesc o diplomă, însa spre marea mea mirare, mi s-a anunțat că în calitate de premiu voi pleca pentru perioada verii în Finlanda! (la tabara pionerească finlandeză).

Și atunci mi-am pus pentru prima dată întrebarea: ce este Finlanda? Pe unde este? Si ce prezinta? Nu exista internet pe atunci, şi nici prea multă informație. Chîte ceva am "ciugulit" din marea enciclopedie sovietică, însă prea puțin.

În sfârşit a venit ziua plecării. Eram 5 la număr din Moldova, toți de-o vârstă (dansatori şi chîntăreți de muzică tradițională). De la început am fost duşi la Moscova, unde am petrecut o săptămână. Eram şcoliți în fiecare zi, de dimineață până seara, cum să ne purtăm, ce să vorbim, şi ce să nu vorbim, cum să mâncăm "civilizat" cu cuțit și furculiță, cum răspundem la întrebări provocatoare, şi nici pe-o clipă să nu uităm, că ne vom afla într-o țară capitalistă, şi să ştim să păstrăm imaginea pionerului sovietic!

După care la grupul nostru au fost alipite 2 persoane vârstnice, o d-na din KGB-ul sovietic (după cum s-a adeverit mai târziu) în calitate de supraveghetor, şi alta d-na de origine finlandeză în calitate de traducator.

Plecarea cu trenul Moscova – Helsinki, şi iată că am sosit la gara feroviară din Helsinki. Deloc uşor să vă descriu primele impresii…,eu venind direct din "închisoarea popoarelor", din profundă mocirlă sovietică, unde pe atunci absolut totul era în culori sure, unde pe străzi circulau vehicole absolut identice,unde toată lumea îmbrăcată la fel,unde nu vedeai prea multă lumină pe străzi, nici zâmbete pe față, unde erau cozi la tarabe după ceva de mâncare, şi lista poate fi continuată la infinit.

Și iată că te trezeşti la Helsinki, cu multă lumină, cu multe culori, cu lume binevoitoare şi zâmbăreață, şi cu multe – multe altele! Șoc! (puțin spus, pentru un copil de 14 ani ).

S-a primit cam lungă introducerea, însă după mine este importantă pentru a înțelege mai bine toată "povestea de dragoste".

Am deschis ochii în cu totul altă lume, şi ştiți care a fost prima întrebare care mi-am pus-o? De ce aşa nedreptate? De ce oare există două lumi? Sau poate parafrazând " iadul şi raiul". Aceste ghînduri frământau creierul meu mult prea tânăr şi inocent.

Însă pe atunci eu nu puteam şti, că începând cu momentul chînd am păşit pe peronul gării feroviare din Helsinki, viața mea se va schimba radical pentru totdeauna, şi Finlanda va trece ca un fir roşu prin destinul meu, şi după ce am tras o gură de aer pur şi liber, niciodată n-o să mai vreau să respir cu aer "împuțit sovietic". Și că anume aici voi întâlni prima mea dragoste, şi cei mai buni prieteni pe-o viață, şi că anume aici voi trăi cele mai fericite clipe pe tot parcursul vieții.

Eram sub tutela societății de prietenie "Uniunea Sovietică-Finlanda" (pe atunci) şi am ajuns în localitatea pitorească Sammalniemi înconjurată de păduri şi lacuri, unde şi era amplasată tabara pionerească de vară. Și iarăşi surpriză! Nici vorba de uniformă sau program strict, sau plecarea la cantină cu chîntece patriotice sub acompaniamentul toboşarului şi trompetistului (precum în taberele sovietice). Fiecare era liber şi din capul lui.

Acolo am şi întilnit fata de care m-am îndrăgostit foc din prima vedere. Era blondă cu ochi albaştri, păr lung şi zâmbet copleşitor! Și era din Laponia. Am petrecut mult timp împreună, însă a venit ziua despărțirii…Am plâns ambii că copiii cu lacrimi de crocodil. Dar probabil dânsa plângea mai mult din sentimente şi emoții, iar eu îmi dădeam prea bine seama, pe lângă toate, unde mă întorc şi că odată ajuns înapoi după "perdeaua de fer" nu se ştie dacă voi mai scăpa vreodată de acolo. Indiferent de asta, într-un avânt de emoții, la urmă îmbrățişând-o cu toată căldura am promis, am dat "cuvântul de bărbat", că indiferent chît timp va trece, într-o bună zi mă voi întoarce, important să creadă în mine şi să mă aştepte, neapărat să mă aştepte!

Eu m-am ținut de cuvânt, şi mi-am onorat promisiunea, drept că după multe, prea multe decenii…, din păcate, era peste puterile mele. S-a întâmplat peste 20 de ani, timp în care eu nu mă lăsam bătut şi întruna căutam acel drum să ajung la ea…

A fost posibil doar după ce a căzut "pierdeaua de fier". In 1999 am ajuns în sfârşit în Laponia, la Sodankylä (de unde era dânsa). Am gasit-o cu greu la un supermarchet, unde era angajată pe neprins de veste. Întâlnirea a durat scurt de tot, circa 20 de minute. Ce poți spune despre 20 de ani în 20 de minute?

Că i-am scris aproape în fiecare zi? În zadar, nici o scrisoare n-a ajuns la destinație (erau cenzurate şi stocate de KGB). Nu puteai scrie pur şi simplu la țară capitalistă. Că am primit 6 luni de închisoare pentru încercarea de a trimite scrisoare din armată fiind? Că am plecat în Estonia la studii numai pentru faptul că e cel mai aproape de Finlanda, şi 9 ani petrecuți acolo nu m-au ajutat să trec de Golful Finic, doar petreceam cu privirea plecarea zilnică a vaporului "Gheorg Ots"(unicul pe atunci care făcea conecțiunea cu Helsinki). In zadar, era nevoie de viză. Și multe altele, care nicidecum nu încap în 20 de minute!

Nimic, absolut nimic nu știam unul despre altul. Dânsa s-a căsătorit între timp, familie, copii, soț… Am ajuns târziu, mult prea târziu…Dar totuşi am ajuns, după cum am promis. În mână aveam un buchet de flori şi o sticlă de vin de Moldova. Mai aveam şi un inel de logodnă, dar nu l-am mai scos din buzunar.

Tot zborul la drum întors din Rovaniemi la Helsinki eram copleşit de ghînduri triste…De ce aşa? Cum oare naiba acest sistem sovietic antihuman s-a băgat peste fiecare si a spulberat destine și viața multora din noi?! Dar totodată am rămas liniştit pentru ea, dorindu-i fericire acolo in Laponia, sub cerul acoperit de Aurora Polara, cu trosnetul zăpezii sub picioruşele copilaşilor ei.

Am venit în Finlanda după care şi pentru perioade mai lungi. Studiam la Universitățile din Jyväskylä si Helsinki. Cea mai frumoasă perioadă a vieții mele. La drept vorbind, Universitățile le făceam în puburile din Kallio (zona oraşului Helsinki), unde de fapt şi-mi era locuința pe str.Flemarinkatu. Catedre precum "Iloinen katupoika", "Iltakoulu", "Roskapankki", "Tenka", "Populus"şi multe altele. Unde în calitate de "profesori" îmi erau bunii mei prieteni (mult mai vârstnici ca mine), şi multă altă lume bună care petrecea acolo mai că tot timpul cu "kossu"și bere. Anume acolo am primit lecții de "lingvistică","psihologie","istorie","politologie" ect. Este una să asculți lecții de istorie finlandeză la Universitate şi cu totul altceva să stai la o masa cu o bătrânică onorabilă în pub, care a fost pe timpuri bucatareasa personală a Mareşalului Mannerheim! Și în discuții interminabile cu ea îmbibai istoria propriu-zisă și adevărată!

Doamne, chîți prieteni își "vărsau" sufletul la un "pahar de vorba", după care și mațele la figurat vorbind. Ce lume interesantă și diferită: muzicieni, pictori, politicieni, alcoolici, buschetari.., tot felul. Anume acolo am înțeles limba "adevărata" finlandeza – "katukieli". Și mare era mirarea profesorilor de la Universitate chînd mă prezentam la lecții: - Albert, unde ai fost atata timp? Răspundeam: - Stadissa, bailamassa! Dînsii se mirau: - Ce limbă ciudată și bolnavă vorbești!

Niciodată nu-l voi uita pe bunul meu prieten Hessu (cu regret decedat). Atâtea multe și diferite am invatat de la el, lecții de viață adevărate. Și cel mai important lucru pe care l-am invatat de la el a fost dragostea de oameni. Avea o inima mare, și chînd chînta la karaoke "miljoona ruusua" (de Alla Pugachiova) în finlandeză, cu atîta dedicație și emoție încît îi curgeau lacrimi pe obraz. Era întotdeauna de unul singur, nici familie, nici copii, doar o avea pe mama batrană și pe noi prietenii. Și doar după moartea lui, mi-am dat seama pe chît de singuratic a fost, și noi prietenii am trecut cu vederea acest lucru. Odata fiind la el acasă o perioada de timp, dânsul cu drag mi-a oferit locuința sa, mi-au atras atenția cărțile poștale numeroase de pe rafturi primite din diferite colțuri ale lumii. Întorcând una din ele involuntar am citit următorul mesaj: "Salut Hessu! Ce mai faci? Eu sunt bine, petrec zile frumoase în Spania"…,ect. Și atunci am înțeles, Hessu scria lui insuși! M-a copleșit un sentiment de regret profund, Doamne, chît de aproape și pe chît de departe suntem!

După moartea lui, noi prietenii am hotarat sa mergem in vizita la mama lui,care mai era în viață. Locuința fiind în plin centru, pe bul. Mannerheim, una foarte spatioasa și carismatică. Ușa ne-a deschis dânsa, îmbrăcată la patru ace, pălărie cu poale, mănuși pînă la cot, adevărată aristocrată. Ne-a poftit la o ceașcă de cafea. Am stat la masa, l-am pomenit pe Hessu, și dânsa a spus: "Ați fost prieteni buni, știți ce mi-a lăsat Hessu după ce a plecat? Multă dragoste de fecior, și încă ceva…,a luat mobilul și a format numărul lui. După câteva sunete lungi s-a inclus mesageria vocală: "Moi! Hessu täällä!" Și tot așa, zeci de ori pe zi formează numărul lui…

Am încercat să adorm în seara aceea la mine pe Flemari, însă gândurile nu mă lăsau și tot zburau la Hessu. De ce asa e oare? Între timp s-a făcut ora 2 de noapte și eu așteptam să aud melodia tristă interpretată la saxofon de către Harri, amicul nostru din pubul "Iloinen katupoika"(dânsul fiind musician saxophonist). De obicei îl purta cu el peste tot și chînta prietenilor. 1.30 vine "valomerkki", după care Harri pleacă acasă cântând la saxofon în toiul nopții pe străzile pustii…De ce așa de singur fiecare? Oare asta e Finlanda adevărată? După mine – da! Și asta e Finlanda adevărată. Am acasă afișat pe perete un placat tipărit la începutul anilor 70 (nu știu cum de l-am păstrat). Găsiți și poza aici. Unde scrie frumos "Finlandia – its music!"

Odată bunul meu prieten finlandez Kim m-a întrebat: "Și care pînă la urmă e diferența dintre noi, moldoveni și finlandezi?". Pot spune cu sufletul curat – nu exista nici o diferență! Exista doar diferente geografice, economice, dar precum acolo la fel și aici sunt oameni cu inima mare, cu familii și copii, cu dezamăgiri, dar și cu speranțe mari pe viitor, și cu multă dragoste!

Deci pînă la urma nu v-am spus o poveste despre mine personal, ci o poveste de dragoste de oameni, care sunt la fel în launtricul lor indiferent unde.

După mine este important sa căutăm acele puncte de tangență care ne-ar face sa ne cunoaștem mai bine, sa invatam unul de la altul, sa ne susținem și să ne iubim. Căci nu poți sa inveți o limba straina fără ca sa iubești oamenii care o vorbesc. Nu poți cunoaște istoria unei țări, fără ca să stimezi cultura și trecutul. Și cu atât mai mult în timpurile "zbuciumate" prin care trecem.

După ce m-am întors din Ucraina (unde am fost în calitate de voluntar în 2022), într-un interviu pentru "Ilta-Sanomat" la întrebarea "Ce le doresc finlandezilor în contextul situației de război?", am spus următoarele: "Arvosta sitä, mitä sinulla on, sillä kaikki voi muuttua yhdessä yössä".

Și la urmă: "Kiitos kaikille suomalaisille ystäville, jotka auttoivat minua näkemään, ymmärtämään ja rakastamaan tätä kaikkea…"

Cu profund respect și multă dragoste,

Albert.